Ask For Answers

•Februarie 6, 2011 • Lasă un comentariu

Aplatizează chipurile deasupra oraşului şi confudă într-o clipă dorinţă nebunească de a trăi cu viteza în care gândurile îţi deviază. Fericirea se îmbină cu iubirea şi sunt reduse la tăcere de şuierul roţilor. Luminile semaforului dilată imaginile şi tu îţi laşi mâinile să alunece de pe volan. Piezi controlul, te pierzi pe tine şi te învârţi în jurului unei caroserii distruse. Nu mai ai trup. Totul a fost pierdut în mai puţin de o secundă. Păcatul. Vocaţia pentru viteză şi chipurile celor dragi. Controsionate şi metamorfozate în kilometri. Nu mai simţi. Vrei să ai din nou corp şi să nu contezi doar pe un rezervor ce se poate goli într-o clipă. Te închizi în tine însuţi şi viaţa nu mai înseamna plăcere. Viaţa înseamnă viteză şi o simţi pe fiecare centimetru din pielea arsă de fum.

E ciudat cât de repede ne dispar visele şi cât de repede zboară zilele noastre spre alte zări acoperite de praf de stele. Ar fi poate interesant să pierdem timpul privind şi izolatrizând câteva cuvinte, însă fiecare secundă e preţioasă şi dacă o pierdem, nu o mai putem recupera. E trist şi totodata incredibil de real. Trăim atât de puţin din ceea ce se numeşte destin, încât avem impresia că ne-am adâncit în vreun scenariu şi jucăm într-o tragedie clasică.

Afară e deja februarie, lună de doliu, cum cineva o numea. Nimic nu mai are farmec şi nu mai e pur. Natura însăşi e un hibrid şi coboară încet treptele dezluziei umane.  În curând, lucrurile vor lua o altă turnuă. Când cortina se va ridica din nou, totul va fi renăscut, din nou, ca o parte firească a Universului.

Aş vrea puţin din libertatea de a nu mă supune timpului şi convenţiilor.

 

Protège Moi – Placebo

Anunțuri

Rues de l’amour

•Februarie 5, 2011 • Lasă un comentariu

Mă agăţ cu încăpăţânare de fiecare secundă şi mă transform într-un artist care-şi devorează munca în pragul morţii. Mă simt pierdută pe străzile pe care le-am iubit toată viaţa mea şi mă întreb atât de nonşalant: oare nu cumva am devenit şi eu o parte a rutinei?

Ce-i drept, mi-am iubit oraşul. Las trecutul să-şi ocupe locul pentru că viitorul e mult mai fragil. Niciodată nu voi putea vorbi despre el. Complicaţiile sunt prea mari.

Această obişnuinţă însă, mie mi-a adus îndoiala. Am ajuns în stadiul în care arunc un semn de întrebare asupra ceea ce trebuia deja să fie o certitudine. Îmi iubesc oraşul? M-am ataşat de străzile pe care am învăţat să scriu, să fac poze şi să-mi păstrez prietenii aproape? Aş ţipa cu fiecare parte din mine „da!”, dacă nu ar fi toate complicaţiile… Dacă nu ar exista un „poate” care să-mi curme elanul şi să-mi mototolească aripile.

We could be friends…

•Februarie 5, 2011 • Lasă un comentariu

În  fiecare clipă avem şansa de a cunoaşte persoane noi şi de a le cuibări în sufletele noastre. E greu însă, să le păstrăm. Am putea fi atât de buni prieteni şi ne-am putea împărţi furtunile din gânduri. Natura umană, însă, ne supune complicaţiilor şi ne deschide rănile de pe piept. Le avem încrustate adânc în amintire.

La final, regretam amarnic ce am făcut. Am vrea să avem secunda de dinainte şi să îi schimbăm cu un grad sensul. Nu se poate însă. Timpul ne-a luat amanet vieţile. Aşa se hrăneşte el: din dorinţe şi speranţe. E un hoţ.  Relaţia noastră cu el nu e una justă, prin simplul fapt că noi dăm mai mult decât primim.

Şi totuşi…

 

Last Whisper of Autumn

•Februarie 5, 2011 • Lasă un comentariu

Timpul trece atât de repede, incât nu avem orele necesare pentru a ne  bucura din plin din viaţă. 848 de ore din 2010 le-am petrecut pe facebook. Oare cat am atribuit fotografiei? Nelimitat sau chiar mai puţin?

Mai ieri era toamnă, iar astăzi începem să ne bucurăm de renaştere şi metamorfoză. Ciudat poate. Cineva ne fură zilele, cu siguranţă. Acum, gândindu-mă la ce am pierdut, reneg poate ce e cel mai important: prezentul.

Las aici o amintire a ceea ce a fost, şi ceea ce curând se va întoarce la mine. Dacă unele lucruri se repetă, nu înseamnă poate că trecutul şi viitorul fac parte din aceeaşi poveste?

 

Foc şi ploaie

•Februarie 5, 2011 • Lasă un comentariu

Fumul ii invada din nou corpul, insa nu mai scoase un sunet si se aseza pe canapeaua roasa de timp. Materialul visiniu fusese ceva idendit, semana cu interiorul unei cutii de bijuterii si pe moment isi imagina ca era un diamant neslefuit. O comoara ce astepta inca sa fie descoperita. Perseverenta fusese cu siguranta ca o molima raspandita prin lume. Aceleasi proiecte marete ce zaceau pe foi ingalbenite. Desene absurde si cuvinte in graba.
Si cine era ea sa judece totul ? Nu avea nicio idee despre adevaratul sens al vietii. Nu se putea numi nici macar un copil si astfel sa fie scuzata pentru gandurile rezervate. Avea praf asternut peste ochi, iar privirea ii era fixata catre un punct ce infatisa univerul ei.

Iar schimbarea o percepem toţi, deşi nu admitem asta. A o primi cu braţele deschise denotă un curaj nebunesc, şi în acelaşi timp, o tristeţe nemărginită.

First step

•Februarie 5, 2011 • 1 comentariu

Aş fi poate prea subiectivă dacă aş încerca să-mi fac o descriere scurtă. Ar fi irevelant şi în van. Prin urmare, vă spun doar atât: mi se spune Worii şi fac fotografii.

Astăzi am făcut primul pas în realizarea unui blog care să mă caracterizeze. Cheers.